Romania is my country ?

N-am crezut niciodata in specificul national, in ,in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez. Suntem si noi, romanii, undeva , cum scria Ion Barbu, un neam sub soare
, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Daca n-am luat niciun premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi, sa-l ridicam la loc si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului, de zid si sa ne caram, cu totii, in alta parte...
Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim, azi, pe acest plai de dor incat m-as hazarda saspun ca este insasi , in acest moment istoric. Este cerculvicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie. Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.
Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara, e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata, oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Suntprevenitori unii fata de altii, in forme duse, aproape, pana la caricatura. Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: . Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri, tu, scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina, peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele
de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu esteasa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si cat mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge insa, in curand, de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate o badaranie sau vor incepe sa urle la ea, ca nebunii, chiar din prima zi de munca. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile, zambetul sa-i dispara complet iar, dupa un an, sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita care te repede de nu te vezi. Badaranii de care vorbim nu sunt nici ei badarani, din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care au fost umiliti, de cand se stiu. Au devenit scarbosi, pentru ca au simtit pepielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru cadoar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi. In armata, soldatii erau extrem de chinuiti, de catre sergentii lor. Cand ajungeau ei insisi sergenti, ii chinuiau penoii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt proprii calai si propriile victime, intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua, la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun, prin asta, casuntem fundamental rai. Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul, incepe sa ne placa sa fim rai. Sadismul nostru rabufneste, atunci, in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter, in aplauzele excitate al publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti. Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata". Mircea Cartarescu